Romanul Supușii regelui de ceară, de Ion Munteanu, e constituit din treisprezece capitole, număr ce amintește, în primul rând, de Cina cea de Taină, la care au participat, din spirit scholastic, nu din fatum, treisprezece oameni. Definim prin om și pe Iisus al celui moment. În al doilea rând, trădarea sugerată de acest număr, poate deveni o dată în baza de pornire a romanului. Deși nu e fățișă, ea determină regrete și frecvente neîmpliniri, tocmai prin contrarierea puternică a structurii autorului. Tehnica elaborării implică subpuncte din romanul tradițional, dar instanțele de la care se pleacă țin de fragmentarismul modern.
     Capitolul în care un tânăr profesor ia cunoștință, la instalare, de la predecesorul său, despre întâmplări locale încă nelămurite, pare extras din parametrii bizari ai romanului Enigma Otiliei. Porțiunea de care se conectează, e de la afișarea instanțelor spațio-temporale, până la scena descumpănirii, ulterioară micului dialog între Felix și Costache Giurgiuveanu. Comparația rezistă datorită câtorva date de contact: personajele, deși nu interacționează prin întrebare, totuși rămân instanțe generatoare de eveniment; liniile de portret sunt de aparență naturală și inspirate de fapt biografic; situațiile de aproape iminentă împlinire în dragoste se destramă pe un final modern, cu semn de întrebare. Soluția o regăsim în noi înșine, prin raportare la propria experiență.
     Tensiunea unor fapte incredibile e diminuată de bucuria odihnei în șură. Acestea sunt singurele momente care umanizează eroul, în sălbatica-i dorință de a trăi cu ea, femeia fără nume din al doilea capitol. Autorul stă mut în pielea personajului. Nu-l schimbă prin diverse intervenții. Singurul lucru pe care pare să i-l înțeleagă, e dragostea pentru o femeie. Marginile exagerate ale acestui sentiment își află sancțiuni severe în vis. Aici, în vis, resimțim și atitudinea etică a autorului. Dormitul în fân, când problemele cresc, îl întâlnim și-n Ion de Rebreanu.
     Ca în Hanu Ancuței, povestirile au subiect distinct. Preluarea faptelor în orizontul persoanei întâi e consecința transferării armelor din recuzita scriitorului atotștiutor, care-și supervizează personajele, dându-le câmp de acțiune printr-un destin dictat, în dreptul celui subiectiv, care-și asumă progresiv, dimpreună cu eroii, efectul exercitării drepturilor proprii de acțiune. Discreția diminuează elementul autobiografic. Orașul cadru figurează cu inițialele T.S. Romancierul sondează cu acuitate filosofică situațiile de viață. Ajunge la o profunzime care va plăcea lectorului comun, deservind în același timp, pretenția cititorului doct.
     Povestea de dragoste cu tânăra Kinga are indicii holiudiene. Sunt într-un restaurant din afara orașului. După câteva dansuri lente, ocazie bună de a-și atinge mâinile și de a se câștiga puțină siguranță în afectul celuilalt, și mai ales după ce el, tânărul profesor, expune, cu dar oratoric, viața tristă a fetei boierului Coculescu, atmosfera trebuie să se refacă din cauza unui scurtcircuit produs de vestea că femeia pe care o curtează, este oficial căsătorită. Reprimarea deznădejdii, pentru a repurta posibilități noi de vis, din alte detalii, se face juxtapus relevării reciprocității în mângâierile verbale și epidermice ale lui Kinga. După ce asperitățile surprizei s-au domolit, se găsește un refugiu al relației reanimate, care-și arsese instantaneu o etapă, poate a tatonării sterpe, într-un hotel vecin. Suspansul confruntării este aproximativ escaladabil când prin telefon, este anunțată prezența în hotel a soțului de etnie secuiască. În creionările posibilității de conflict iau linii din istorie: știam că, din vechime, secuiul își spală numai în sânge onoarea pătată, iar pentru propria-i neputință se autopedepsește cu ștreangul. Cui și-a pierdut onoarea, spune o zicală de-a lor, dă-i colac și lumânare.
     Dar conflictul este evitat datorită plecării lui Kinga. Legenda îi absoarbe urmele: Târziu, am aflat altă poveste pe care, dintr-un puternic îndemn lăuntric, de fapt din nevoia stringentă a instituirii unei logici a faptelor, încerc s-o leg de întâmplarea de atunci. În apropierea Craiovei, se află un sat. Bătrânii locului spun că până acum o generație în urmă, la intervale regulate, din șapte în șapte ani, din senin apăreau noi membri care se integrau ușor în rostul așezării. Satul se numește Săcui. În schimb, prietenia cu Astrid e senină, pornește de la preocupări adolescentine: am ajuns în parc, am cumpărat înghețată și ne-am așezat pe o bancă.
     Situațiile cu ea sunt mai lumești, deseori comice. După un chef, Iulică primește reproșul colegilor de redacție: ai plecat cu Astrid la petrecere și te-ai întors cu Origene! Bună treabă ai făcut. Presentimentul, care se va și împlini: am știut că n-am s-o văd pe Astrid în seara aceea! Ceva de dincolo de ea o va împiedica să ajungă la întâlnire, obligând-o să urmeze un drum trasat deja dinainte și care pe mine mă presupunea decât accidental, asigură liniștea acestei relații.
     Supușii regelui de ceară se citește pe nerăsuflate, stârnind dispută pe chestiune de lectură, între probabilii cititori.