Poetul și îngerul său mut   Vocație poetică și ființă creatoare   Timpul întâlnirilor esențiale
de Bucur DEMETRIAN , publicat în
Revista Ramuri nr. 06/2007
  de Mircea MOISA , publicat în
Revista Ramuri nr. 07-08/2007
  de Ștefan UNGUREANU , publicat în
Revista Ramuri nr. 3/2008
   După Fluvii în flăcări (1994) și Cu dragoste, vă dau vești despre mine (2006), Ion Munteanu publică un nou volum de poeme, La taină cu îngerul mut, Ed. Aius, 2007. Cele două cicluri: Scriu cu viața mea o banală-ntâmplare și cântec despre noi și macii din lanul de grâu izvorăsc dintr-o dezabuzare care se insinuează în fiecare celulă a textului până la sfâșiere, până la destrămare. Cu neomoderniștii comunică aceste versuri de maturitate încărcate de aluzii livrești filtrate la dimensiunea existențială a eului înconjurat de o lume ostilă, de căderi inexorabile, de maculări imposibil de reprimat. Chiar coperta oferă imaginea unui înger lipsit de hieratismul unei proiecții transcendente, desprins parcă dintr-o construcție veche, prăbușită, rest al unei coloane sau al unui monument funerar. Un înger care mai păstrează o aripă cenușie, un chip de o drăgălășenie terestră, plictisită, cu bucle confecționate pentru a mima puritatea într-un univers artificial, populat de ființe aptere, privind în gol, în tăcerea împietrită. Poetul împrumută masca îngerului, acel alter-ego din oglindă deschis altădată confesiunii, gata oricând să răspundă, să preia povara cuvântului tensionat. Vocea eului liric se întoarce în sine, mimând o convorbire cu un înger păzitor, traversând muțenia celui care s-a prăbușit și poartă doar veșmântul zdrențuit, gipsul unei construcții în ruină. Poemele lui Ion Munteanu sunt interogații devenite strigăt, purtate în repetarea obsesivă a ultimelor versuri într-un ecou, într-un deșert ecleziastic, într-o poveste al cărei final se risipește precum vanitatea umană transformată în pulbere, în muțenie înspăimântătoare: „ce va fi când va fi? // într-o zi / numele meu precum rugul se va stinge-n pustii / hainele mi le vor purta niște biete stafii / iar pe suflet va-nflori / praful, / prin librării // iubire să fi fost iubirea noastră de aci / sau iubire abia de-acum încolo va fi? / (doar un înger căzut poate ști, / doar un înger va mai putea povesti“) (la taină cu îngerul mut).
   Noaptea, toamna, seara, iarna sunt coordonate temporale care conduc imaginile spre distilări nostalgice, spre retrăiri dramatice. Sunt invocate marile spirite, sunt prezente acele aluzii culturale capabile să întrețină un monolog în fața unei oglinzi sparte sau în fața „îngerului mut“. Există o permanentă pendulare între orizontul livresc privit adesea ironic și viața regăsită în fiecare tresărire, în mireasma fructelor, în realitatea cea de toate zilele transfigurată în pagină, gata oricând să suporte „capcanele“ literarității: „în poemele mele au înflorit gutui / iar mireasma lor mi-a tulburat vinul în cană / (deși în târg lucrul acesta încă nu se știe, / deși realitatea este o nouă capcană)“ (în poemele mele au înflorit gutuii). Textualizând, poetul trădează modernitatea, atinge lumea postmodernă și privește spre trecut. Asimilează cu detașare, se pierde în hățișul filosofic sau în amintiri, în ploaia bacoviană sau în „trecerile“ blagiene care duc spre tărâmul „somnului“ primordial. Întoarceri neașteptate sau invocații argheziene purtate cu ochii spre cerul care se închide, spre „semnele“ mereu amânate: „știu că m-ai vizitat aseară, Doamne, / dormeam și nu te-am auzit. / mă iartă, / doar tu cunoști cât sunt, acum, de obosit... // nu mi-ai lăsat vreun semn anume-n poartă, / dar dis-de-dimineață, în miezu-acestei toamne, // găsii cireșul înflorit“ (vizita de seară).
   În obscuritatea spațiului explorat, în lumea fără răspuns, vocea poetului întrezărește o firidă, o fărâmă de viață. De la Lucian Blaga, Ion Munteanu a deprins fiorul interogației, închiderea și deschiderea poemului într-o măruntă gâlceavă a spiritului cu natura. „Tandrețea“ și „sfiala“ sunt gesturile unui franciscan îndrăgostit de revelații, de evantaiul „întâmplărilor banale“, de păsări flămânde, de huhuruzi și cocori. Ion Munteanu este poetul care trece discret de la vocea lucidă, apoftegmatică, la cântecul de lume cu oftaturi și ritm popular, dintr-un impuls interior, din nevoia de a sparge pânza muțeniei și ținuta rigidă a „psalmistului“ impersonal.
   Al doilea ciclu are ca temă iubirea și cultivă romanța și balada, cântecul ieșit în lume pentru a răsfrânge gestul galant sau trist din deambulațiile trubadurilor: „iubirile mele, târzii crizanteme / răsar prin grădini - nestemate blesteme // frumoasele mele, câte au fost / găsiră toate în mine-adăpost / ca într-un vechi joc cu pistol rusesc“ (iubirile mele, târzii crizanteme).
   Jocul iubirii se conturează din atmosferă și gesturi, din invocații galante, aluzive, pătimașe sau conduse de nesinceritatea unor povești „aduse la zi“ într-un orășel minat de stridențe sentimentale, de trăiri serbede și mercantile.
   Nu lipsesc din versurile lui Ion Munteanu decorurile convenționale figurând destrămarea iubirii, deschiderea spre înălțimea invocației sau spre o mahala a pretinselor iubiri: „te ard cu ochiul înroșit de dor / precum țigara o omor / în pumnul meu de salahor [..] și-aș vrea de tine să am parte...“ (cântec despre o doamnă dintr-o fotografie veche). Regăsim în aceste versuri postmoderne, ecouri din Arghezi (Flori de mucigai), din M. R. Paraschivescu (Cântice țigănești) sau din Caragiale cu dramele sentimentale dintr-un teritoriu periferic.
   Trecând prin registre diverse, de la reflexivitatea blagiană atrasă de „simfonii“ („scriu cu viața mea simfonii minunate“), spre grotescul cotidian sau spre tablouri de epocă menite să rescrie un text erotic presărat discret cu o retorică a oralității ironice, sfidând convenția dulceagă, romanțioasă: „obrazul meu îți miroase a piersică, hai, spune!“, Ion Munteanu este un poet matur, plin de surprize, parcimonios și grav, scriindu-se prin țesătura textelor modelatoare. Îngerul său mut dobândește nimbul cărților revelând, spațial și temporal, un traseu poetic remarcabil.
     Destul de numeroase texte poetice, aparținând unor nu chiar puțini autori, le-am avut sub ochi, ca să zic astfel, și în ultimii doi-trei ani. Cuprinse în volume ori în pagini ale câtorva reviste importante din actualitatea literară, la o recitire a lor aș fi tentat să le relev, unora, pregnanța expresiv-ideatică prin unele pasaje, crâmpeie, chiar și numai prin câte un singur vers, ce se oferă și se impun citării. Iată câteva versuri dintr-un recent volum cu un titlu edificator precum La taină cu îngerul mut (Editura Aius, Craiova, 2007), semnat de Ion Munteanu: „și ți-aș mai spune / că și numele meu are un nume / (el se cheamă pe sine Eu, / așa cum numele zeului este tot zeu) / că trupul tău a fost cândva / zidit numai din carnea mea, / de aceea mâna-mi umblă după sânul tău.“ Și în continuare: „și-o să-ți spun ca un hoț, ca un derbedeu, / ca un rege ce-și pierdu puterea-n noroi / că doar pentru umerii tăi goi, / doar pentru ochii, gura și surâsul tău / numai pentru noi – amanți desăvârșiți amândoi - / Dumnezeu risipește prin lanul de grâu sângele Său // Dumnezeu risipește prin lanul de grâu sângele său“ (cântec despre noi și macii roșii din lanul de grâu, p. 54.) Dacă prin Eu, din versurile reproduse, ni se sugerează Poetul – în lectura noastr㠖, este identificat chiar Poetul, se cere să transcriem și stihurile ce alcătuiesc partea finală a poemului liminar cine sunt, dacă sunt?, din volumul numit: „mi-e inima-ntinsă cât aripa norului / și numele dur, ca al botezătorului // cine sunt, dacă sunt?/ sunt scoica pe care a uitat-o marea pe țărm / și din care răzbate, de luni până vineri, / ecoul aceluiași strigăt / al înecaților tineri / ecoul aceluiași strigăt / al înecaților tineri // al înecaților tineri, înecaților tineri...“ (pag.8-9).
   Și dacă în astfel de stihuri cititorul actual, fie el chiar literat critic, nu va depista și recepta vreun element, ca să nu mai vorbim de vreo „strategie experimentalistă“, pregnantă, marca specifică a limbajului poetic din poeziile lui Ion Munteanu este implicită, evidentă și percepută ca atare. Un limbaj în țesătura căruia se contopesc armonic cuvinte esențiale, expresii esențiale, „semne“, cu vocabule și expresii dintre cele mai uzuale, potențate însă expresiv și conotativ de contexte și structuri sintagmatice, pe de o parte. Se învederează însă, pe de altă parte, apelând fie și numai la citatele reproduse, și viziunea și sentimentul metafizic asupra referențialității încorporate în textul poetic.
   Nu voi apela la o hermeneutică personală prin constatarea și afirmația conform cărora creația poetică a lui Ion Munteanu aș putea-o circumscrie în fundamentele ei, într-o „formul㓠integratoare, permanent viabilă și productivă, precum „paradigma poetică blagiană“, semnificativă și distinctă în poezia românească modernă. Deși titlul La taină cu îngerul mut ne poate reactiva în memorie și un Psalm arghezian, mai precis, versurile finale: „Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger, // Să bată alb din aripă la lună, / Să-mi dea din nou povața ta cea bună“.
   Poetul actual vorbește de „îngerul mut“, iar comunicarea cu o astfel de „ființ㓠o numește „la taină“, expresie polisemantică atât în limbajul curent, cât și în cel poetic. N-am putea stabili, totuși, vreo relaționare între, fie și numai anumite, poezii din volumul la care ne referim și cartea „Poeme cu îngeri“ de Vasile Voiculescu? O temă dominantă în volumul lui Ion Munteanu se remarcă a fi, simplu spus, dragostea. Dragostea dintre Poet și ființa feminină. Sentimenul acesta este ancestral, consubstanțial ființei umane încă de la cuplul primordial, sentiment hărăzit de Divinitate. Chiar dacă Poetul, ca ființă socială, este împovărat „de luni până vineri“ – în contextul social din actualitatea cea mai presant㠖 este împovărat, copleșit până aproape la anihilarea acelui Eu profund ce-i este organic, trăirea și exprimarea harului divin prin logosul întrupat și inspirat, nu-l situează în seria „înecaților tineri“ spiritual. Harul său divin nu poate fi anihilat în nici un chip de presiuni exterioare ființei sale profunde, de aceea și poetul simte și trăiește minunile percepute ale Divinității: „știu că m-ai vizitat aseară, Doamne, // dormeam și nu te-am auzit. / mă iartă, / doar tu cunoști cât sunt, acum, de obosit... // nu mi-ai lăsat vreun semn anume-n poartă, / dar dis de dimineață, în miezu-acestei toamne, / găsii cireșul înflorit. // găsii cireșul înflorit...“ (vizită de seară, pag. 13). Și încă o minune pe care poetul o retrăiește și o comunică în logosul inspirat: „și-ți mai propun un joc potrivit, fată frumoasă ca un poem, / ca o poveste încă nespusă: / de vei da înlăuntru-ți de foc / veștejit, înstrăinat de sine, / foc ținut sub obroc, sub cenușă lumească, / fără noroc, / lasă-l să crească, lasă-l să crească,/ lasă focul, îți spun, să veșnicească, / fată frumoasă ca o poveste, / poate că el sălășluiește în tine, / poate că focul Dumnezeu este: stropul de alb, / dramul de bine / eu cred că Dumnezeu se trezește în tine / eu cred că Dumnezeu se trezește în tine // ca să-ți arate, sfios, drumul spre mine, // ca să-ți arate, sfios, drumul spre mine)“ (joc de-a teofania, pag. 47-48).
   Deduc din citatele transcrise, dar și din structura altor poeme, care compun volumul La taină cu îngerul mut (Redactor: Florea Miu, coperta și desene: Călin Stegerean) că poetul Ion Munteanu aspiră, în taină, spre sonurile pure afine cu cele pe care doar muzica le poate „întrupa“ în succesiunea și simultaneitatea sonurilor izvodite de instrumente muzicale. Poetul, marcat de vocația sa consubstanțială, incorporează în discursul său liric o muzicalitate subtilă a vocabulelor, un „procedeu“ utilizat frecvent în acest sens și marcant, totodată, fiind repetiția, la fel ca și la marii săi înaintași Alexandru Macedonski și Lucian Blaga.
   La cele câteva considerații formulate mai sus, se impun a fi notate și câteva repere bio-bibliografice privitoare la poet, mai ales că în dicționarele și istoriile literare de până în prezent cu patronimicul Munteanu sunt consemnați mai mulți scriitori: Ion Munteanu (n. 1961) a debutat cu poezie în Ramuri, în 1984, pe vremea studenției la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Originar dintr-un sat aparținând comunei Goești-Dolj, încă din anii copilăriei a avut un reper cultural-afectiv: casa memorială Al. Macedonski, din satul Pometești-Gorj, locuri pe care însuși marele poet le evocă: „Iată Pometeștii, iată Adâncata, / Scurtul pod de bârne este retrecut (...)“ (Al. Macedonski, Rondelul trecutului). Ion Munteanu a urmat cursurile liceale la Craiova, iar după absolvirea facultății (1985) a fost profesor în județul Covasna, continuând să scrie poezie. Debutul „editorial“ s-a produs în 1987, în volumul colectiv (practică impusă de sistemul editorial al epocii), cu titlul „Alpha ’89“, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în urma unui concurs.
   În 1990, a revenit în Craiova, orașul studiilor sale liceale, ca profesor, apoi jurnalist la un cotidian, colaborând cu eseuri pe teme filosofice la revista Ramuri.
   În Cetatea Băniei se produce cu adevărat și debutul său editorial, propriu-zis, cu volumul de poezii Fluvii în flăcări (1994) , cu o prezentare a poetului Florea Miu, din care transcriem: „Ion Munteanu are, deja, câteva regăsiri de sine în forma poemelor (...) Cum s-ar zice, a intrat pe „sens interzis“, dacă e să-i dăm dreptate lui Eminescu, atunci când spune că a visa e un pericol. E semn că aceste „fluvii“ îl vor duce în largul marii poezii“. A urmat însă, editorial, un volum destul de substanțial cu povestiri, Moartea plănuită a lui Leonard Antschel (1995), apoi, Mit și filosofie în cosmogonia lui Lucian Blaga (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2006) – la bază teză de doctorat.
   Vocația creatoare fundamentală a lui Ion Munteanu a rămas însă poezia. Discreția nu l-a lăsat să-și exacerbeze nici măcar vreun dram de vanitate, dar, indiferent de devenirea sa social-profesională, în taină Ion Munteanu a continuat să-și urmeze vocația poetică, vizibilă prin volumul de poeme Cu dragoste, vă dau vești despre mine (Ed. Ramuri, 2006) și recentul La taină cu îngerul mut. Prin aceste ultime două remarcabile volume de poeme, Ion Munteanu își înscrie creația în sfera poeziei majore din actualitatea literară. Semne sunt că își va consolida și amplifica vizibilitatea poetică prin viitoare volume memorabile de poeme.
     În romanul său Supușii regelui de ceară (Craiova, Editura MJM, 2008), Ion Munteanu ne propune, într-o poetică a geometriilor variabile, o lume a întâlnirilor interculturale esențiale.
   Oamenii pot intra în contact pe coordonatele unor fapte de existență definitorii: limba, cultura (tradiții, obiceiuri, ritmuri, ritualuri, ceremonii), arta, credința, iubirea. Ceea ce-i face, în principal, permeabili unii la alții este contemporaneitatea. Într-un fel, a trăi în același timp înseamnă a trăi împreună. Regele de ceară este cel care, prin flacăra lui, ne gestionează timpul. El luminează fericirile și tristețile. În timp ce măsoară timpul și lui îi trece timpul. Cu toate acestea, el este însă rege, ființele fiindu-i totuși supuși. De patru ori apare textualizat regele de ceară: „o lumânare grasă ce închipuia un rege fioros” (p. 12), „într-o seară, regele de ceară a început, din senin, să plâng㔠(p. 16), „regele de ceară al Lianei” (p. 231), „a rămas (...) o parte din lumânarea ce-l reprezintă pe regele acela trist și bizar, cufundat în griji pentru poporul său, și ai cărui nefericiți supuși îi suntem noi, cu toții” (p. 285).
   În construcția romanescă, instanța narativă prezintă două componente: pe Iuliu Nicola și orașul curților interioare.
   Născut în 1950, într-un sat de pe Valea Amaradiei (p. 219), Iuliu Nicola este al treilea fiu al lui Gheorghe al Dinii și al Mariei (primii doi, Grigore și Nicolae, mor mici fiind). Absolvă Facultatea de Filologie din București, locuind într-un cămin din Grozăvești (p. 180). În timpul studiilor trăiește dezamăgirea unei relații cu Anca-Maria. Ajunge întâiul intelectual „dintr-un neam aflat la prima generație încălțată în pantofi” (p. 120). Își petrece „anii stagiaturii” (p. 147) în Transilvania. Ajunge jurnalist, apoi în „primii ani după Revoluție” se transferă la un ziar „din Oltenia” (p. 75), poziție, loc și timp în care se fixează centrul relatării („unde lucrez și în prezent”, p. 75). Iuliu Nicola este un oltean într-un oraș transilvan: „orășelul T.S.” (p. 281). După absolvire se vede, așadar, repartizat în orașelul T.S., zonă cu populație majoritar maghiară.
   După câțiva ani de profesorat, Iuliu Nicola se transferă, într-un nedatabil iunie, la ziarul „Drum nou”. Imediat după aceea îi moare tatăl, lucru care-l afectează profund. În aceeași perioadă trăiește o poveste de dragoste cu Astrid („înaltă, tânără, atrăgătoare”, p. 121), colega sa de redacție; o aventură în care primii pași îi face Astrid (logodită, în acel moment, cu un chirurg, Sorin, lector universitar în București). Tânăra „vorbea și citea în cinci limbi, meritul fiind, deopotrivă, al familiei, al mediului în care crescuse și al ei înseși” (p. 124). Avem de a face cu o relație de o noapte, după care ziaristul rămâne cu senzația de a fi fost „o jucărie” (p. 127).
   La câteva săptămâni după aceasta, în octombrie („când nu mă vindecasem de Astrid”, p. 42), Iuliu Nicola o cunoaște pe Kinga: profesoară suplinitoare, studentă la F.F., la română-engleză în București: „inabordabilă, frumoasă, severă, absentă”, „era o aristocrată”. Kinga îi face cunoscut că este căsătorită și-i povestește despre Szylamer, soțul său. Pentru Iuliu, acest lucru constituie o lovitură. (p. 42). După suferințele produse de Anca-Maria, Astrid și Kinga, Iuliu își găsește liniștea căsătorindu-se cu Cristina.
   Un alt personaj remarcabil este Leonard Antschel, negustorul de vinuri devenit, printr-un pact cu sine, anticar. Părinții săi își încercaseră norocul în orașele moldovenești până să ajungă să se așeze în târgul transilvan.
   Privit în ansamblu, romanul ne arată o lume de profesori (Iuliu Nicola, Szylamer, Perek, Alexandru Drăgan, Nelu Bălașa, Kinga ș.a.). Aceștia sunt în majoritate străini de locul unde profesează: Iuliu și Nelu Bălașa vin din Oltenia, Perek, după ce înainte nu stătuse nici zece zile la țară (p. 9), rămâne în comuna C. timp de 37 de ani. Szylamer este, la fel, repartizat în comuna C., înlocuindu-l pe Perek. Antschel este și el venit în oraș. Starea naturală a eroilor romanului este aceea de a fi străini și de a-i conștientiza pe ceilalți ca străini. Sursele comunicării interculturale, aceea care anesteziază faptul de a fi străin, sunt cinci: limba, cultura, iubirea, credința, arta. Apropierea are loc, mai întâi, pe calea cunoașterii unei alte limbi decât cea maternă. Întâlnirea se produce în interiorul culturii. Iubirea capătă și ea caracter intercultural. Credința îi separă și-i apropie, unii sunt catolici, alții ortodocși. Abandonarea credinței este sancționată. „Am păcătuit, arată Kinga, nu când mi-am înșelat soțul, ci când m-am închinat unui Dumnezeu pe care, fără să știi, l-ai adus cu tine aici” (p. 70). Soluția interculturală o aduce Antschel, care consideră că adevărata credință nu este cea care învrăjbește oamenii: „Dumnezeu este acolo unde este lăsat să intre” (p. 233). Arta, literatura, narațiunea este fundamentul de nimeni contestat al interculturalității eroilor romanului.
   Viața de acasă se pune în narațiune. Întâlnirea oamenilor are loc la nivel de povestire. În fond, se întâlnesc povestirile. Prin intermediul lor intră în contact culturile. În al treilea rând, în roman se intersectează istorii.
   Eroii se străduiesc să se inițieze în cultura celor pe care-i iubesc, a celor alături de care trăiesc. Primul impuls este către o inițiere livrescă. Adevăratele porți de intrare în formele de viață ale locurilor sunt de ordin estetic și erotic.
   Adaptarea și asimilarea încep cu deprinderea modului local de a trăi. Învață să vorbească precum oamenii între care au ajuns, să gândească în conceptele lor, să simtă după valorile lor. Eroii trăiesc experiențele în mod critic, interpretativ, în categoriile și valorile propriei culturi și în limbajul ansamblului de cunoștințe al profesiei lor. Cu alte cuvinte, în parte traduc dintr-o cultură într-alta.
   Două mize se desprind: a trăi cu celălalt și a gândi cu celălalt. Universul trăirii și universul scolastic se intersectează.
   Eroii intelectuali (în special, Iuliu Nicola, Perek, Szylamer) au ca mediu identitar mediul scolastic, în sens tipologic: skhole ca răgaz, ca timp liber, ca spațiu al desprinderii de urgențele și presiunile practice ale vieții în favoarea unor jocuri secunde – artistice, estetice, ficționale.
   Participanții la jocul estetic al ficțiunii sau la jocul erotic sunt, totodată, participanți la o illusio pe care acestea o produc și o reproduc; ei iau în serios ca pe o chestiune de viață și de moarte faptele rezultate din mecanismul și din logica jocului.
   Dincolo de proteicele conotații, în final se instaureză o poetică a întâlnirii autorului cu personajele sale. Prinse de poveștile proprii în mașinațiunile care le fac să nu mai diferențieze realitatea de ficțiune, personajele îl atrag în acest joc și pe autorul textualizat. Deși iluzia este că autorul își creează personajele, realitatea ce se impune este că personajele își plăsmuiesc autorul care să le merite.
   Trei sunt aspectele ce fac, în principal, valoarea romanului și plăcerea lecturii: o rară și echilibrată experiență a interculturalității, o îndelung cugetată putere de a oferi gânduri despre un mod înțelept de a trăi și senzația că prezentul este îndeajuns pentru prezent, căci doar gândirea de după noi rămâne.